Category: Love

Erau acei ochi negri, în seara de noiembrie…M-am surprins uluitor de atrasă de zâmbetul lui și tot ce știam și mai urma să descopăr în acea seară a fost îndeajuns: the connection has been made! Oare despre cine vă vorbesc? Aiiii…evident că despre Shai! Mă înfioram atât de plăcut, pe măsură ce mă apropiam de filarmonica din Timișoara, unde l-am întâlnit pe Shai Maestro (pianistul de jazz).

Urmărindu-l pe scenă, în acea seară, mă regăseam în energia lui, în bucuria-i exprimată lin, în fiecare sunet, în cuvintele adresate publicului. Avea o carismă incredibilă, de om frumos și pasionat, cu aripi deschise către un zbor dincolo de sunet…Întâlnirea cu el s-a produs absolut întâmplător, după concert, când am ieșit din clădirea filarmonicii. Shai fuma o țigară în aerul rece de toamnă târzie iar eu i-am spus ceva de genul “Congrats, I admire you a lot”. S-a bucurat și am continuat apoi să vorbim ca niște oameni care se cunosc dintotdeauna. Am rămas acolo in fața filarmonicii, minute în șir, față în față cu un muzician cu ochi pătrunzători, bucurându-ne amândoi de aceasta întălnire.

Ce aș dori să spun despre el, ca instrumentist, are mult de-a face cu sound-ul său, care este un fel de marcă. Ceea ce cântă și cum cântă. În plus, forma mâinii lui pe pian m-a atras de la început, încă de când îl urmăream pe youtube, și am preluat-o instinctiv. Ornamentele din frazele lui au o sorginte culturală mixtă, descriind curbe melodice balcano-orientalo-occidentale, de o coloristică ritmică extrem de exotică, și cântate cu o naturalețe care îmi povestește despre Israelul netrăit de mine. Cunoscându-l pe Shai, cu muzica și cu spiritualitatea lui, cu luciditatea lui împletită în jocul exuberant al manifestării sale, m-am îndrăgostit de o cultură întreagă. Shai face parte din My Road To Ithaka, din drumul meu spre mine, din drumul printre oglinzi.

M-a prins de mână și m-a ținut câteva minute, spunându-mi pe un ton incredibil de cald: “Laura, I am so grateful that you love my music. This is much more important then succes. Thank you so much.“

Shai a venit după o jumătate de an la Alba Iulia, la Festivalul Alba Jazz . Cineva din echipa lui m-a sunat să mă întrebe câți oameni vor veni la concertul din Piața Muzeului; brusc, am simțit cât de importantă devenise citadela noastră pentru câteva zile. Și da, era adevărat, Alba Iulia conta în lumea artistică, pe bune…Și din nou nu am mai avut sentimentul locului, eram oriunde în lume, în orice loc în care artiștii mari merg să concerteze.

Visul meu era pe cale să se împlinească! Îmi amintesc câtă emoție m-a cuprins în aeroportul din Sibiu, când Shai Maestro, Ziv Ravitz și Jorge Roeder au apărut surâzând, ca și cum m-ar fi cunoscut dintotdeauna. M-au îmbrățișat îndelung, fiecare, și am rămas câteva minute bune acolo, la SOSIRI, pentru a ne bucura de bucuria întâlnirii. Păreau relaxați și neobosiți, deși se aflau în turneu mondial cu noul album”Untold Stories”. Am realizat atunci că aveam lângă mine trei tipi foarte pasionați de jazz, care tratează acest fapt cu mult profesionalism; se vedea că au grijă de ei pentru a rezista ritmului turneului și pentru a avea prestații din ce în ce mai bune. La nivelul acela, artiștii se dau pe ei mai departe, purificându-se necontenit.

Pe drum spre Alba Iulia, ne-am povestit câte și mai câte, ei mai mult, eu mai puțin, fiind foarte atentă la conversațiile și la preocupările lor de muzicieni de jazz din New York aflați într-o mașină, in drum spre Alba Iulia. M-au făcut mult să râd, erau atenți la mine și mi-au spus că am un zâmbet frumos. Îmi aduc aminte cât de impresionați au fost de faptul că le-am pregătit personal pungi cu fructe, biscuiți și ciocolată. Știți voi, acele detalii care contează

Ceea ce a urmat la Alba Iulia, concertul în sine, a fost un regal, un privilegiu pentru simțuri. Nici musca nu se auzea in public, atât de captați erau toți. Visul meu s-a împlinit și, în plus, a născut o prietenie frumoasă. Abia aștept să vină ziua când Shai Maestro vine la un concert de-al meu 🙂

Plutesc în trăire, frumos, așa cum nu reușesc niciodată în apă; chiar și in cea mai sărată mare mă scufund. Deasupra am cerul, dar contemplarea lui îmi este imposibilă…Îmi obosesc simțurile încercând să dețin controlul valurilor. Cu muzica stelelor e altfel. E îndrăgosteală continuă, las garda jos ori de câte ori mă aflu în largul ei. Nu mă gândesc la a o controla, la a o desluși, mă absoarbe magicul ei și în el rămân vibrând…E o vibrație care mă ține pe undă, cu ochii în strălucirea frecvențelor divine. Pot să vad și, văzând, nu mă scufund…

Dear friends, mi s-au ascuțit simțurile în timpul concertului lui Avishai Cohen! Noi doi avuseserăm deja o întâlnire imaginară, mai demult, când am început să-i ascult îndelung albumele. M-a cucerit definitiv cu jazz-ul lui extrem de melodios, cu variațiunile tematice fine, cu ritmica bogată și senzuală, cu armoniile modale pline de culoare, negrăbite, conturând lumi sonore intr-un perpetuum mobile. Am admirat mult, la Avishai, apetența pentru melodia frumoasă, culeasă sau compusă, cu atât mai mult cu cât trăim într-o vreme de  complicări compoziționale,  de discurs si dezvoltări greoaie, care nu mai reușesc să capteze sufletul ascultătorilor. La Avishai Cohen, aș putea spune că rețeta e perfectă: gândește complicat și creează simplu. La concertul de la Sala Radio am avut revelația piesei ca sunet universal. Era ceva nedivizat, era o senzație completă și abia după ce am pășit în intimitatea muzicii care se întâmpla la câțiva metri de mine, înfășurându-mă uluitor, l-am putut înțelege mai bine pe unul dintre muzicienii mei preferați: Sergiu Celibidache. Astfel, în acea seară de joi, 6 noiembrie, la Sala Radio, am simțit cum sunetul moare imediat ce se naște pentru ca să poată trăi muzica, să poată fi infinitul.

Remembering… În ultimii ani, am dat multe ture cu mașina mea pentru plăcerea nebună de a asculta, conducând, piesele lui Avishai: Toledo, Eleven Wives, Seven Seas, Winter Song, How Long, Dreaming, Nu Nu, The Ever Evolving Etude, Variations in G Minor, Morenika, Calm… Intrând joi, 6 noiembrie, la 8 fără un sfert seara, în Sala Radio, am dat cheie. S-a încălzit motorul pe nesimțite, repede. În timp ce atingeam cu încredere volanul imaginar al demenței mele sufletești, am văzut o scenă luminoasă, cu un pian mare și strălucitor, care exersa uitarea; contrabasul medita, tobele stăteau de șase. La 8 și șase minute (pe ceasul meu) au intrat artiștii – trei bărbați frumoși la propriu: Avishai Cohen, Nitai Herschovitz, Daniel Dor, moment după care a urmat o demență impecabilă. Timpul petrecut în Sala Radio a fost pur și simplu creativ și am rămas profund impresionată de grija pe care artiștii și-o purtau unul altuia. Nu cred că mai văzusem, până în acel moment, atât de mult respect între muzicieni, pe o scenă, fapt care mi-a confirmat că, doar în acest fel poți să ajungi  să transformi niște idei bune în piese profunde. Solu-urile fiecăruia erau legănări îndrăznețe, extrem de fin puse în valoare de partenerii de scenă, care ne-au oferit un carusel de detalii dinamice si agogice. Totusi, nu am să vorbesc despre tehnică, despre stil ori despre interpretare, acești termeni neexistând separat în contextul de față. Însă muzica a fost o certitudine: am stat lucidă, îndrăgostită, talentată, la nesfârșit plutind, fără să mi se pară un fir de cer străin. Era chiar lumea mea. Remembering me. După cele câteva bis-uri, am observat ce era în jurul meu: o mare de oameni fericiți, liniște și unitate sufletească. Libertate.